Articole despre orasul Jibou.
» Orasul Jibou - Daroczi Iosif, Daroczi Viorica, Coste Gheorghe, Coste Daniela (accesari: 4363)
» In sus si in jos prin Salaj - (fragment) - Beke György (accesari: 2053)
» Legenda Dealului lui Rákóczi - Fekete Orsolya (accesari: 1996)
» Legenda despre comoara lui Rákóczi - Horja-Gál Orsolya (accesari: 2706)
» Monografia scoalei din comuna Jibou - Dumitru Ilea (accesari: 2492)
» Privelisti din tara - Nicolae Iorga, Bucuresti, Editura pentru turism, 1974 (accesari: 1735)
» Statui ale lui Wesselényi in cununa muntilor Ses, Meses si Faget - Mátyus Éva (accesari: 2621)
» Castelul din Jibou (1973) - Szépréti Lilla (accesari: 2898)
» Comoara din Cuciulat - Györfi-Deák György (accesari: 2882)
» Aurul de piatra - Györfi-Deák György (accesari: 2370)
» Imagini vechi ale orasului Jibou - www.bilet.go.ro (accesari: 4251)
In sus si in jos prin Salaj
(fragment) - Beke György
(citit de 2053 ori)
Oare de ce se întâmplã atât de des sã
asociem teii cu amintirea poeþilor, a scriitorilor, a marilor
personalitãþi?
În Iaºi, pe când cãutam urmele trecerii lui
Eminescu, am fost condus la un asemenea tei multisecular.
În acest oraº moldovean, pana lui Eminescu a dat viaþã
unor poeme nepieritoare. Florin Mihai Petrescu, tânãrul
poet, mi le-a înºiruit. Mai întâi a scris aici
"Împãrat ºi proletar", iar apoi "Melancolie"
ºi "Glossa". Sã se fi pãstrat doar aceste
poezii, chiar ºi atunci Eminescu ar fi constituit steaua cãlãuzitoare
a literaturii române. Însã parcã memoria n-ar
fi dispusã sã acorde suficient credit poeziilor, copilele
Spiritului - ea cere ºi repere tangibile, dovezi mai pãmântene.
Am pornit sã urcãm pe dealul Copoului. Împreunã
cu I. J., prietenul meu, l-am lãsat pe Petrescu s-o ia înainte,
deoarece se grãbea. Dintr-odatã, asfaltul aleii din parc
s-a crãpat, iar din limba de beton a rãsãrit un
tei matusalemic. Trunchiul gros, puternic ºi robust, parcã
ar fi þinut în poale întreg Copoul. Tovarãºii
sãi mai tineri stãteau aliniaþi disciplinat, numai
acesta ieºea din rând, ca ºi cum ar fi tãiat
calea Timpului. Acest arbore este ultima mãrturie a vechiului
parc, sub el poposea cu dragã inimã poetul. Poate aici
s-au infiripat unele proiecte lirice, gânduri, aici au pornit
sã rãsune rime… Istoricii literari se îndoiesc
de acest lucru, continuã Florin Mihai Petrescu. Dar oraºul
þine sã perpetueze aceastã legendã întrupatã
- singura avere materialã lãsatã de Eminescu.
Chiar singura? În Biblioteca Universitarã, care acum poartã
pe frontispiciu numele poetului, se gãsesc câteva cãrþi
vechi, ediþii princeps. Le-a cumpãrat din proprii sãi
bani, pe vremea când a funcþionat aici ca director. Sunt
raritãþi, precum traducerea psalmilor fãcutã
de Dosoftei, întâia operã poeticã româneascã,
tipãritã în 1673 sau "Gâlceava înþeleptului
cu lumea", publicatã de Dimitrie Cantemir în 1698.
ªtia prea bine ce înseamnã aceste tipãrituri
pentru cultura româneascã (ºi membrii familiei Wesselényi
au adunat o bibliotecã imensã, organizatã pe vremuri
de Brassai Sámuel). Nu existã nici o mãrturie cã
lui Eminescu i s-ar fi returnat vreodatã preþul cãrþilor.
Gestul sãu a fost rãsplãtit cu rea-voinþã,
a fost calomniat ºi a trebuit sã probeze înfaþa
instanþei de judecatã cã nu ºi-a însuºit
cãrþile ºi mobilele din biblioteca aflatã sub
diriguirea sa.
Oare sã se fi refugiat în Copou în asemenea clipe
de restriºte? Ori poate când a fost destituit din postul
de revizor ºcolar - au rãmas întru lãmurirea
urmaºilor dovezi scrise cã a fost cel mai destoinic inspectori
din þarã ! - doar pentru cã noul guvern liberal
a dorit sã-ºi vadã înscãunat propriul
sãu om în acel post? Sã fi evadat din "bojdeuca"
lui Creangã în câte o dupã-masã, din
refugiul oferit de singurul sãu prieten credincios ºi îndurãtor?
Ori din redacþia ieºeanã, unde a prezentat cu o simpatie
lesne de înþeles romanul lui Gogol sau lirica lui Petõfi?
Trebuie sã fi venit cu plãcere sã se plimbe printre
pomii din parc. Poezia sa este plinã de comparaþii ºi
imagini din naturã. Chiar dacã n-a stat sub acest arbore
(poate acesta e singurul care a rãmas ºi el a fost menit
sã perpetueze legenda), localnicii au avut totuºi dreptate
atunci când au ales un tei ca sã-i sfinþeascã
amintirea. Întocmai precum ºi jibouanii leagã amintirea
lui Wesselényi, Kazinczy de niºte tei. Teiul este un copac
credincios. Meritã sã-l iubim - este frumos ºi impunãtor.
ªi înþelept. κi ocroteºte tovarãºii.
Pentru cã ºtie foarte bine cã ºi ei sunt tot
tei. Fiecare a învãþat sã respecte o lege
a firii: poate trãi doar în pãmântul unde
nici vecinul sãu nu piere. Iar teiul iubeºte viaþa,
este arborele unei existenþe îndelungate ori poate chiar
un sâmbure de veºnicie.
În româneºte de Györfi-Deák György,
Biblioteca Orãºeneascã Jibou
Ediþia de bazã: BEKE GYÖRGY, Szilágysági
hepehupa, Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1975, p.84-85.
|
