Articole despre orasul Jibou.

» Orasul Jibou - Daroczi Iosif, Daroczi Viorica, Coste Gheorghe, Coste Daniela (accesari: 4363)

» In sus si in jos prin Salaj - (fragment) - Beke György (accesari: 2054)

» Legenda Dealului lui Rákóczi - Fekete Orsolya (accesari: 1996)

» Legenda despre comoara lui Rákóczi - Horja-Gál Orsolya (accesari: 2706)

» Monografia scoalei din comuna Jibou - Dumitru Ilea (accesari: 2492)

» Privelisti din tara - Nicolae Iorga, Bucuresti, Editura pentru turism, 1974 (accesari: 1735)

» Statui ale lui Wesselényi in cununa muntilor Ses, Meses si Faget - Mátyus Éva (accesari: 2621)

» Castelul din Jibou (1973) - Szépréti Lilla (accesari: 2898)

» Comoara din Cuciulat - Györfi-Deák György (accesari: 2882)

» Aurul de piatra - Györfi-Deák György (accesari: 2370)

» Imagini vechi ale orasului Jibou - www.bilet.go.ro (accesari: 4251)

Comoara din Cuciulat

Györfi-Deák György

(citit de 2882 ori)

Altamira cât veacul * Artele nu s-au nãscut în Egipt * Maºina de tocat caroserii de la Cuciulat * A existat o "Europã a epocii de piatrã"? * Ce-a ratat Marcian Bleahu ? * Leoaica din peºtera someºanã * Un posibil simbol solar românesc de o nebãnuitã vechime: ciocârlia * O peºterã strãmutatã la Grãdina Botanicã din Jibou ?

ALTAMIRA CÂT VEACUL
În 1868, un vânãtor spaniol ce urca dealul Altamirei s-a trezit cã i-a dispãrut câinele, "de parcã l-ar fi înghiþit pãmântul". Cãutându-ºi tovarãºul patruped, omul a descoperit cã în locul unde îl vãzuse ultima datã se gãsea intrarea într-o peºterã. Vânãtorul, grãbit, se mulþumi doar sã lãrgeascã gura de acces, cât sã poatã sã-ºi scoatã hãitaºul, care, slavã Domnului! nu pãþise nimic ºi plecã mai departe.
Aflând de întâmplare, proprietarul terenului, contele Marcelino de Sautuola s-a hotãrât sã caute acolo urme ale omului din vechime. Sãpând în nou descoperita grotã, a gãsit atât unelte cioplite din piatrã, cât ºi alte mãrturii arheologice. S-a grãbit sã le trimitã la Paris, la marea Expoziþie Internaþionalã din 1878, unde ele au stârnit un interes deosebit. Ambiþionat de succes, contele s-a întors sã-ºi continue cercetãrile. Fiica sa, Maria, pe atunci în vârstã de cinci ani, a insistat sã-l însoþeascã. Cum peºtera nu prezenta nici un pericol, Don Marcelino a acceptat. În vreme ce taicã-sãu sãpa, fetiþa a luat o lumânare ºi a început sã cotrobãie prin toate cotloanele grotei. Fiind mai scundã, ea a putut sã se strecoare ºi prin locurile pe unde contele s-a ferit sã intre, aºa cã, la un moment dat, a ajuns într-un loc de unde a zãrit o mulþime de bouri ºi zimbri pe tavan, cu coarnele aplecate ameninþãtor cãtre ea.
"Tatiii ! Taurii, taurii !..." a alergat speriatã sã se adãposteascã în braþele pãrinteºti.
Aºa a fost descoperitã prima dintre peºterile pictate de oamenii de cavernã. Lumea savantã, convinsã cã artele îºi au originea în Egipt, l-a acuzat pe Don Marcelino de Sautuola cã ar fi desenat chiar el frumoasele imagini. Scandalul stârnit de aceastã acuzaþie a atras atenþia ºi în curând au fost descoperite în Franþa ºi în Rusia o sumedenie de grote ai cãror pereþi fuseserã împodobiþi cu mamuþi, rinoceri, antilope, urºi de peºterã ºi alte animale de mult dispãrute. Ca urmare, scortoºii ºoareci de bibliotecã ºi-au cerut scuze, egiptenii au fost detronaþi din rangul de pãrinþi ai artelor, iar Altamira a fost recunoscutã drept "capela sixtinã a paleoliticului".

A EXISTAT O "EUROPÃ A EPOCII DE PIATRÃ" ?
Oricine ºi-a cotit maºina pentru întâia oarã în Rãstoci cãtre Jibou, însoþind Someºul în curgerea fãrã de hotar a apelor, nu putea fi decât un om neºtiutor sau naiv, de felul celor care iau luat în serios titulatura de drum naþional înscrisã pe harta auto. Oricum, când, obligat de preþul sãltãreþ al benzinei, va trece totuºi ºi a doua oarã pe acolo, îºi va face cruce sau curaj cu un citat din ce ºtiu eu ce opere complete la gândul cã va urma sã treacã prin maºina de tocat caroserii de la Cuciulat. Nici mãcar drumurile forestiere nu sunt atât de distruse, deºi ele au de rãbdat puhoaie ºi copaci dezrãdãcinaþi. Trenurile care strãbat calea dintre Jibou ºi Dej se furiºeazã printre fantomele cenuºii ale unei balastiere cu geamurile oarbe, sitele sparte ºi macaralele ruginite. Doar omul de pazã, jibouan de felul sãu, tulburã liniºtea marelui crater selenar din coasta dealului, ºtirbitã de "puºcãturile" cu dinamitã de odinioarã, când exploatarea de calcar ajuta sute de familii sã trãiascã. Pe atunci, nimeni nu bãnuia cã în peºtera din mijlocul exploatãrii zace una dintre cele mai rare comori de artã din vechime.
În 1978, anul apariþiei volumului "Omul ºi peºtera", o carte ce cuprinde ºi un capitol consistent dedicat artei parietale, alcãtuitã de actualul lider "ecologist" Marcian Bleahu, o echipã de studenþi bucureºteni, formatã din A. Done, F. Cucu, T. Vlãdeanu, M. Codrescu ºi Simona Manolescu, speologi amatori din cadrul Clubului "Emil Racovitzä", a pornit sã exploreze lumea subteranã ascunsã în adâncul dealului de piatrã de var de pe malul drept a Someºului. Iniþial, peºtera a avut o salã mare la intrare, care probabil fusese locuitã de oamenii primitivi, dar ea a fost distrusã cu totul, sfãrâmatã ºi mãcinatã, transformatã în balast, pe mãsurã ce exploatarea a înaintat în profunzime. Rãtãcind printre cele trei nivele sãpate cândva de un râu subteran, la un moment dat, pe o ieºiturã de piatrã de sub tavanul unei sãliþe, speologii au zãrit silueta unui cãluþ roºcat, înalt cât palma, cam de un cot lungime, cu capul plecat înspre stânga. S-au grãbit sã-l fotografieze ºi, dupã developare, au trimis diapozitivul unui specialist, care sã certifice autenticitatea descoperirii lor.
Situatã la jumãtatea drumului dintre douã zone cu peºteri pictate, Pirineii ºi Uralii, decorate cam în aceeaºi perioadã ºi în acelaºi stil realist, peºtera sãlãjeanã a adus un element inedit, care a bulversat perspectiva istoricã din epocã. Azi, când Uniunea Europeanã este o realitate politicã ºi economicã, putem spune îndreptãþiþi cã "nimic nu-i nou sub soare", deoarece Cuciulatul constituie dovada de netãgãduit cã odinioarã a existat ºi o "Europã a epocii de piatrã", unitã mãcar sub aspect artistic.
Ironia sorþii a fãcut ca evenimentul sã nu mai poatã fi înregistrat în cartea dedicatã de Marcian Bleahu vieþuirii în peºteri. Grãbindu-se sã omagieze împlinirea unui veac de la descoperirea picturilor rupestre din Altamira, frumoasa monografie avea sã rãmânã fãrã cea mai de preþ mãrturie, cea româneascã.

LEOAICA DIN PEªTERA SOMEªANÃ
Importanþa acestei descoperiri este atât de mare, încât trãpaºul de la Cuciulat a fost ales sã figureze pe coperta cãrþii lui Marin Cârciumaru, "Mãrturii ale artei rupestre preistorice din România", unde, prin bunã-voinþa aceloraºi tipografi ºi sub veghea aceleiaºi edituri, Sport-Turism, care au scos de sub teasc deja amintitul volum al lui Marcian Bleahu, imaginea cãluþului apare ca rãsucitã în oglindã, cu botul cãtre dreapta.
Dumitru Matei îºi deschide cu capitolul dedicat mãrturiilor de artã preistoricã regãsite pe teritoriul României, din cuprinzãtorul volumul "Originile artei" publicat la Editura Meridiane, tot cu povestea Cuciulatului.
Marin Cârciumaru a fost specialistul care s-a întors în primãvara anului 1979 cu o altã echipã de studenþi. Dupã un an de muncã pe rupte, în condiþiile "întrecerii socialiste", înfãþiºarea frontului de lucru din cariera de pe malul "râului blond" se schimbase radical. În plus, ploua mãrunt ºi insistent, iar intrarea în peºterã fusese astupatã de niºte bolovani enormi, azvârliþi acolo în urma exploziilor ºi cimentaþi de lutul adus de necontenita revãrsare de ape din cer. Dupã înlãturarea acestui prim obstacol, printr-un efort susþinut de îndemnul: "cine vrea, gãseºte mijloace; cine nu vrea, cãutã motive", cercetãtorii au trebuit sã treacã de o porþiune cotitã, "asemãnãtoare unei cochilii de melc", care le strângea trupurile "ca un corset". O datã depãºitã ºi aceastã piedicã, drumul a putut fi continuat în condiþii mult mai umane.
Sãliþa cãutatã se afla cãtre capãtul galeriei superioare, într-o porþiune unde tavanul coboarã un pic, fãcându-te sã te apleci. Trecând de acest punct, "instinctiv ridici capul. Surpriza este extrem de mare pentru cã, în acel moment apare silueta unui cal, pictatã pe o suprafaþã astfel aleasã, pentru ca privirea sã cadã aproape perpendicular ºi în acest fel imaginea sã poatã fi observatã în toatã plenitudinea ei".
Marin Cârciumaru a avut bucuria sã descopere cã nu era singura reprezentare pictatã din peºterã. Alãturi de ea, pe pereþii galeriei se aflau mai multe pete de culoare cãrãmizie, printre care au putut fi desluºite destul de clar conturul unei leoaice pornite la vânãtoare, o siluetã umanã de o jumãtate de metru înãlþime, un alt cãluþ, neterminat ºi, lucru deosebit de rar, o pãsãricã cât o vrabie, care ar putea la fel de bine sã reprezinte o ciocârlie, mãiastra pasãre ce se înalþã pânã la soare, slãvindu-l prin cântecul ei.
Analizele fãcute, atât la faþa locului cât ºi în laborator, au arãtat cã vopseaua, o argilã bogatã în oxizi de fier, era acoperitã de "o crustã subþire de calcit curat", peliculã protectoare depusã de-a lungul unor zeci de mii de ani, lucru care demonstreazã fãrã putinþã de tãgadã vechimea desenelor. Oricum, prezenþa unei feline mari sugereazã acelaºi lucru, ea aducându-ne aminte de o epocã când clima era mult mai caldã, iar pe teritoriul actual al României trãiau, alãturi de strãmoºii lui Ion ºi Jancsi, mulþime de rinoceri ºi elefanþi.

PEªTERA DIN GRÃDINA BOTANICÃ ?
Peste tot în lume, grotele pictate constituie atracþii turistice de prim rang. În unele locuri, precum peºtera Rouffignac din Franþa, amintitã deja într-un dicþionar din 1725 ca având "altare ºi desene" (ºi ce folos ?), vizitatorul poate admira frizele cu mamuþi din cea mai citatã ºi mai cunoscutã grotã preistoricã ante-Altamira stând aºezat într-un trenuleþ electric, care-l poartã înapoi, în vremurile dinainte de ultima glaciaþiune. Unele, precum Lascaux, au început sã se degradeze din cauza afluxului continuu de vizitatori, deoarece pe pereþi au apãrut condensul ºi o sumedenie de alge hrãnite de lumina electricã, astfel încât statul francez a fost nevoit sã sape o peºterã paralelã pentru turiºti, în vreme ce originalul a fost restaurat ºi închis pentru conservare.
Intrarea în peºtera Cuciulat a fost iarãºi dinamitatã, iar cariera de balast nu mai lucreazã, astfel încât putem spune cã protecþia ei este asiguratã. Dar acest lucru nu este suficient. Fiind interzisã vizitatorilor, ea nu este cunoscutã, în ciuda însemnãtãþii ei. Conºtienþi de aceasta, atât Muzeul Judeþean de Istorie ºi Artã, cât ºi Grãdina Botanicã din Jibou au luat în calcul reproducerea sãliþei pictate de la Cuciulat. Lipsa spaþiului ºi a fondurilor necesare a fãcut ca proiectele sã rãmânã în stadiul de intenþie.
Zona Sãlajului cuprinde numeroase puncte turistice de atracþie, care, gospodãrite chibzuit, ar putea da de lucru la mii de oameni, dar cum hotelurile ºi restaurantele noastre falimentare au fost transformate în sedii de bãnci falimentare (cinste excepþiilor !), agroturismul e doar un pretext de a purta doi-trei þãrani ºi zece ºefi prin strãinãtate, iar motelurile lipsesc cu desãvârºire, deoarece autoturiºtii preferã sã ocoleascã "þara bisericilor din lemn" ca sã-ºi fereascã maºina de cele mai înfiorãtoare drumuri din România, turismul sãlãjean rãmâne, vorba poetului, un "vis de bogãþie", nimic mai mult.