Maktub
Marea se lupta cu vantul, iar cel care cade mereu e vaporul… Se trezeste prizonierul unei lumi pe care ar fi putut jura ca o cunoaste ca nimeni altul. Lovit din toate partile de valurile infuriate de-un vant ce parea a-i fi mai mult decat prieten. Trezit dintr-un vis ce-l mintise ca fusese creat conform legilor marii, pastrand in structura lui insasi esenta ei.
O lume furata parca dintr-o poveste , cu oceane nesfarsite in a caror ape miscatoare soarele isi gaseste mereu odihna.... nepasator parca fata de nedreptatile “lumii celor multi” . Adormit in lumea lui atunci cand corabia se scufunda. Sau asteptandu-l in adancurile marii, luminandu-i calea sprea nisipul ce-l va obliga sa ramana pe veci nemiscat, obosind in odihna fortata.
Singur.... degradandu-se clipa de clipa ajutat de apele ce-i servesc drept cavou. Stergand orice urma a trecerii lui prin lumea de deasupra acelei inchisori, spulberand orice urma a existentei lui efemere intr-un univers vesnic ce nu-i va ierta nici o clipa greseala de-a se fi nascut printre muritori. Aspirand la o viata superioara, departe de mainile ce l-au creat, sperand sa simta si el nemurirea marii si a vantului. A cerului sustinut de ingeri....
Povesti... pe care oricare din noi le-ar fi putut imagina... crezand ca vor ramane doar atat- niste plasmuiri ale mintii noastre. Nestiind ca istoria se repeta mereu. Fusese scrisa candva, de mult, de gandurile unei Fiinte Supreme Incognoscibile. Ne-a lasat mostenire niste legi pe care nu am obosit a incerca sa le schimbam.
Nu putem accepta ideea unui destin. Ne dorim sa fim stapani peste viata nostra...poate chiar suntem, din moment ce ni s-au dat notiunile de bine si rau, primind totodata libertatea de a alege.
Desi poate fi doar un joc. Doar o libertate aparenta de a ne abatede la un drum principal, luand-o pe carari create acum de noi, cu mult mai multe pietre taindu-ne calea, incercand poate sa ne aduca din nou pe calea de pe care ne-am abatut.
Ajungem sa transformam totul intr-un labirint pe care l-am botezat unanim-viata. Dar finalul e acelasi, cu o singura iesire la care ajungem mereu, indiferent daca am luat-o pe drumul trasat dinainte sau pe cararile facute de noi.
Si dunele se schimba dupa vant, dar desertul ramane acelasi. Aceleasi milioane de firicele de nisip ce nu puteau fi create decat de o forta superioara noua. De o fiinta ce i-a scris povestea... O mare de materie inerta, scaldata intr-o lumina orbitoare , sufocand orice viata incearca sa se impotriveasca legilor lumii.
Nu suntem decat niste muritori traind intr-un univers ce nu se mai satura sa ne arate cat de neputinciosi suntem. Niste ingamfati traind intr-o lume in care nemurirea ne-a fost limitata....de conditia umana, de revolta noastra impotriva unui “vinovat” ce de fapt nu are de-a face cu alegerile noastre, de libertatea pe care o cerem mereu...cerului si omului...
Am cerut libertate si ni s-a dat. Mai multa decat am fi avut nevoie . Atat de multa incat am ramas singuri. Impreuna, dar singuri mereu. Indepartand clipa de clipa persoanele din jurul nostru, creandu-ne o imensitate pe care o vom gasi pustie.
Iar in final vom adopta cu totii acea exclamatie retorica, negand libertatea pe care atat de mult am dorit-o- “Asa a fost scris!”- Maktub....
31.05.2004
|
